Am îmbătrânit în România – o sintagmă pe care mi-o spun mie însumi de ceva timp, acum cu o vădită părere de rău, dar care probabil este și pe buzele altor mulți români care au trăit în mai multe sisteme de organizare și de conducere ale vieții economice, politice și sociale (și nu au avut un regim preferențial).

   Când eram în clasa întâia, deci aveam 7 – 8 ani, am aflat că toți oamenii mor – mi-a spus bunica mea după ce a fost la o înmormântare. A fost ceva șocant pentru mine și am plâns o după-amiază întreagă: cum o să mor și eu? Inițial mi s-a părut absurd! Credeam că mă fac mare și mai mare și voi ajunge, la final, un bunic care o să aibă grijă de nepoți, toată viața, și cu bunica mea alături. O imaginație conștientizată în acel moment, nu știu cum sau de unde.

   Între timp am trecut și răzbit prin mai multe etape ale vieții. Prin unele cu brio, prin altele fără un succes elocvent, dar satisfacțiile personale nu au fost pe primul plan, ca întâietate. Ulterior, m-am reprofilat: fac numai ce îmi place și ce vreau, bineînțeles în limita posibilităților pe care le am azi.

   Dar, acum sunt înspăimântat cu adevărat că am îmbătrânit în România și o să devin din ce în ce mai bătrân în această țară, a mea și a noastră. Sunt îngrozit de realitatea românească actuală, că mă veștejesc aici, unde nimeni nu mai dă doi bani pe mine, ca un (viitor) bătrân. Îmbătrânesc într-o țară care probabil va ajunge peste câțiva ani falită, pe un pământ care a fost apărat sute de ani cu sânge de strămoși și vândut de ceva ani cu nonșalanță de trădători de țară și neam pentru îndestularea proprie. De ce îmbătrânesc într-o țară unde oamenii bătrâni sunt lăsați să moară în sărăcie? Poate cineva va face dreptate!