BOGDAN  este un vechi și cunoscut nume de origine slavă. Compus din elementele bog  -„dumnezeu” (vechi cuvânt slav înrudit cu vechiul iranian baga și vechiul indian bhaga, al cărui sens inițial era „noroc, reușită”) și dan – „dat”. Deci sensul compus al cuvântului este „dăruit, dat de Dumnezeu„. Bogdan se încadrează în seria numelor teoforice, fiind identic ca semnificație cu ebr. Jonathan, gr. Theodoros, Theddotos, lat. Deodatus, fr. Deodat, Dieudonne etc. De fapt, majoritatea specialiștilor sunt de acord ca Bogdan este un calc (fenomen lingvistic constând în formarea unor cuvinte sau expresii noi cu mijloace lingvistice proprii după modelul altei limbi sau în atribuirea de sensuri noi, după un model străin, unor cuvinte și expresii existente în limbă) după grecescul Theddoros sau Theodotos. Cele doua elemente de compunere erau destul de frecvente in trecut, unele compuse cu “bog-“ păstrându-se și astăzi în onomastica diferitelor popoare slave: Bogumil ( „plăcut”), Bogolsav („slavă”) etc. La slavii răsăriteni numele este atestat destul de târziu, în 1385. In Ucraina devine frecvent către 1500 și frecventa lui creste până la finele secolului 17; urmează o perioada de regres, până la jumătatea secolului 19, când este reintrodus. Atestări mult mai vechi ale lui Bogdan apar în izvoarele poloneze (din 1136) sau sârbo-croate (din secolele 11 – 13). Unii specialiști au considerat ca prezenta numelui la romani poate fi explicata prin influenta sud-slava. Într-adevăr în țara Româneasca, în mod logic, numele este mai vechi decât anul 1392 când apare atestat în documente satul Bogdănești din jud. Vâlcea (ca nume personal Bogdan apare de abia în 1469). Dar mult mai vechi sunt atestările numelui în Maramureș (cele dintâi atestări de pe întreg teritoriul romanesc, în jurul anilor 1200—1235), Transilvania și Moldova (vechile sate Bogdaneasa, Bogdanei, Bogdănești și cunoscutul Bogdan — primul domn al Moldovei) unde nu poate fi vorba de o influență sud-slava. Așa stând lucrurile, Bogdan ar putea fi considerat fie un vechi împrumut comun din epoca primelor contacte cu slavii (când nu se poate vorbi de bulgari, sârbi, croați sau ucrainieni), fie o influență separată a onomasticii slave răsăritene (în nord) sau a celei sud-slave (în sud).

     În apusul Europei unde, sub diferite forme, este foarte frecvent, ROBERT este un vechi nume de origine germanică atestat încă din secolul 6 sub forma Hrddebert. La origine un compus, acesta este format din doua elemente curente în antroponimia (ramură a lingvisticii care studiază numele de persoană) germanică: hrod-, hroth – „faima” (goticul hrotheigs „faimos, vestit”, germ. Buhm „faima, glorie”) și berth „strălucitor, ilustru, celebru” (goticul bairths, engl. bright etc.). Numele se poate interpreta ca “plin de faimă”. Latinizat, numele apare în sec. 7 sub forma Rodebertus și apoi Robertus, păstrat cu foarte mici modificări în partea finală, în limbile romanice din apus. Răspândirea lui Robert a fost sprijinita în trecut și de cultul unor sfinți care apar în calendarele catolice, iar în epoca moderna, de tradiție, istorie, literatură.