Unii au scris că imposibilul poate fi posibil, în urma unor transformări personale, prin materializarea unei dorințe acerbe sau prin reproiectarea miraculoasa a propriului destin (consacrare, libertate, putere, bani, prieteni de suflet, idei inovatoare sau strălucire, faimă, dragoste, carismă etc.). Dar când devii un om imposibil în ochii unei persoane, la care ții foarte mult, adică nesuferit, insuportabil, toate posibilitățile, închipuite că ar fi cu putință, se năruie. Este o suferință fizică pe moment care precedă un final neașteptat, ca în filme, alea bune, care te lasă cu gura căscată la sfârșit.

   Durerile ar trebui scrise pe nisip, ca să vină apa sau vântul să le șteargă, iar bucuriile sau cuvintele frumoase trebuie încrustate în piatră, ca să dăinuie – am citit asta mai demult și nu vreau să parafrazez. Un cuvânt sau câteva cuvinte ne rănesc sau ne provoacă o mare suferință. Dar tonalitatea, în rostirea lor, sau chiar violența verbală, ne pot leza mult, mult mai mult. Probabil toți avem „răni sufletești”, mici, mari sau foarte adânci, create de-a lungul anilor. Iar dacă nu le-am putut vindeca, orice cuvânt „greu”, care ne este adresat, trece prin filtrul experienței noastre de viață și este puternic nuanțat de toate emoțiile provocate de multitudinea trăirilor noastre de până acum.

Imposibil

   Aș putea zice că un interlocutor filtrează cuvintele prin procesele și interacțiunile anterioare și înțelege greșit. Totuși imposibil este un cuvânt care înseamnă și cu neputință, nici într-un caz, cu nici un preț – dacă vreau să fiu clar și precis, conform DEX. De ce noi, oamenii simpli, care simțim o afecțiune sau un respect față de alte persoane – să zic frate (soră)? – nu suntem atenți ce cuvinte „aruncăm” cu nonșalanță pe gură celor de lângă noi? Ne provocăm singuri răni la inimioară? „Amprentele” lăsate de unele cuvinte pot modifica mentalități, indivizi sau colectivități, sentimente, legături, fapte cotidiene, prietenii, bucurii de moment etc.

   Imposibil de tras o concluzie!

Sursă: iL-M