V-ați întrebat vreodată ce este fericirea? Sunt convins că da! Ați dorit-o, ați ajuns pe o treaptă pe scara fericirii și doriți să urcați cât mai sus, cu o dezinvoltură de neoprit. Dar ați fost și nefericiți… Poate veți găsi pe aici unele dintre răspunsurile negăsite legate de fericire și nefericire.

   Fericire este atunci când în adâncul sufletului tău, în adâncul ființei tale, găsești forța de a evita nefericirea, pentru că nefericire înseamnă:

• să spui ceea ce nu crezi. Dar și mai mare nefericire este să nu spui ceea ce crezi;
• să muncești fără să iubești obiectul muncii tale;
• să nu găsești în jurul tău prieteni care să aibă același ideal de umanitate;
• să poți să adormi noaptea înainte de a-ți judeca faptele de peste zi;
• să pleci la drum cu semeni care la prima cotitură a drumului abandonează scopul căii alese;
• să agonisești mai mult decât îți este cu trebuință;
• să simți puterea devastatoare a singurătății;
• să nu prețuiești truda altora;
• să uiți de unde ai plecat;
• să uiți spre ce ai plecat;
• să nu ai nevoie de artă. Dar și mai mare nefericire este să nu ai nevoie de cultură;
• să nu ai copii;
• să nu-ți iubești părinții și să nu-i însoțești cu recunoștință până la capătul drumului, ca un gest de demnitate umană;
• să-i uiți pe cei care te-au învățat și pe cei care au adăugat ființei tale comori neprețuite;
• să nu trudești pentru desăvârșire;
• să nu poți dărui roadele muncii tale;
• să-ți vezi numele dispărut înainte de dispariția trupului;
• să nu știi să duci pe umeri povara cea mai grea: succesul;
• să izbutești să adormi noaptea înainte de a te gândi măcar la una dintre problemele care frământă lumea și timpul tău;
• … și câte nefericiri mai sunt posibile pe acest pământ!

   Până la urmă, nefericirea poate fi o vină. Iar cei care găsesc puterea morala de a-și asuma vinovăția, au făcut un pas pe calea anevoioasă, dar sublimă, de a atinge măcar o treaptă a fericirii, pentru că fericire înseamnă:

• să nu cauți greșelile altora, doar pentru că, într-un fel, să te simți  mai bine;
• să nu te plângi mereu de orice și să te concentrezi pe aspectele pozitive din viața ta și nu asupra celor negative;
• să ai încredere în propriile aptitudini și posibilități;
• să simți că ești iubit (iubită);
• să nu fii invidios (invidioasă) pentru că ai mulțumirea cu propriul drum în viață, un drum care nu se compară cu a celorlalți;
• să-ți recunoști propria valoare, respectul de sine și să nu trăiești în funcție de confirmările, părerile și așteptările care vin de la ceilalți;
• să nu ai resentimente și să ai capacitatea de a renunța la furie;
• să ai un ego puternic, fără infatuare și să-ți menții opiniile cu mult calm, ascultând și argumentele celorlalți;
• să-i accepți pe oameni exact așa cum sunt și să știi că așteptările pe care le ai nu îi vor schimba pe ceilalți;
• să fii realist, inclusiv din punct de vedere material, și fără preconcepții;
• să cauți motive de fericire în interior, ci nu în posesiunile materiale exterioare, ca o mașină de lux, o geantă sau haine de la o firmă de renume;
• să nu ignori problemele care apar în viață sau să le „ascunzi sub preș”;
• să cauți mereu soluții și să tratezi lucrurile cu detașare și încredere;
• să nu trăiești în trecut, de vreme ce nu poate fi schimbat;
• să nu bârfești, pentru că cei care bârfesc simt în adâncul lor că viața lor este neîmplinită;
• să nu cauți răzbunare, ci să accepți situațiile sau persoanele ca atare;
• să nu iei totul în nume personal;
• … și câte fericiri mai există în lumea asta!

   Fericirea este un ideal posibil de atins, ca o formă a demnității umane. Căci fericirea este până la urmă lupta dreaptă, nobilă și grea de a evita nefericirea.

   Notă: acest text este o adaptare a pildelor relevate de două doamne ale culturii românești, personalități spirituale ale secolului trecut.

   P.S. De asemenea, acest articol este dedicat unei doamne deosebite din viața mea, cu prilejul zilei de naștere. Cred că este fericită…