AM ÎMBĂTRÂNIT ÎN ROMÂNIA
Am îmbătrânit în România – o sintagmă pe care mi-o spun mie însumi de ceva timp, acum cu o vădită părere de rău, dar care probabil este și pe buzele altor mulți români care au trăit în mai multe sisteme de organizare și de conducere ale vieții economice, politice și sociale (și nu au avut un regim preferențial).
Când eram în clasa întâia, deci aveam 7 – 8 ani, am aflat că toți oamenii mor – mi-a spus bunica mea după ce a fost la o înmormântare. A fost ceva șocant pentru mine și am plâns o după-amiază întreagă: cum o să mor și eu? Inițial mi s-a părut absurd! Credeam că mă fac mare și mai mare și voi ajunge, la final, un bunic care o să aibă grijă de nepoți, toată viața, și cu bunica mea alături. O imaginație conștientizată în acel moment, nu știu cum sau de unde.
Între timp am trecut și răzbit prin mai multe etape ale vieții. Prin unele cu brio, prin altele fără un succes elocvent, dar satisfacțiile personale nu au fost pe primul plan, ca întâietate. Ulterior, m-am reprofilat: fac numai ce îmi place și ce vreau, bineînțeles în limita posibilităților pe care le am azi.
Dar, acum sunt înspăimântat cu adevărat că am îmbătrânit în România și o să devin din ce în ce mai bătrân în această țară, a mea și a noastră. Sunt îngrozit de realitatea românească actuală, că mă veștejesc aici, unde nimeni nu mai dă doi bani pe mine, ca un (viitor) bătrân. Îmbătrânesc într-o țară care probabil va ajunge peste câțiva ani falită, pe un pământ care a fost apărat sute de ani cu sânge de strămoși și vândut de ceva ani cu nonșalanță de trădători de țară și neam pentru îndestularea proprie. De ce îmbătrânesc într-o țară unde oamenii bătrâni sunt lăsați să moară în sărăcie? Poate cineva va face dreptate!
Bun găsit!
Și eu probabil că voi îmbătrâni tot aici în România. Tata și bunicii au trecut deja în lumea de dincolo, iar mama a emigrat în Germania în anul când împlinea 50 de ani.
Eu urmează să împlinesc 34 de ani în această iarnă, și cât sunt încă tânăr mai pot să sper că prin anii 2050-2060+ România va fi totuși o țară mai bună. În același timp trebuie să fim conștienți că pesemne și alți oameni au mai sperat așa înaintea noastră și că probabil o să-mi iau și eu o țeapă de proporții (pușchea pe limbă) dacă rămân așa „patriot” până la capăt. Pe de altă parte, exemplul mamei ar putea să-mi servească drept încurajare, deși totodată iarăși trebuie să înțelegem că atitudinea de „lăsat pe tânjală” poate să reprezinte și ea o mare, mare pagubă!
Dar să nu uităm: viața de pe acest pământ NU este totul! Ca om botezat creștin-ortodox, am încredere că după moarte există și o Patrie Cerească, și care spre deosebire de cea temporară de pe pământ, este una veșnică. Trebuie să și merităm să ajungem acolo și nu în Iad. Și-atunci și reîntâlnirea cu cei dragi va fi una e măsură!
Săptămână plăcută și multă sănătate și la cei dragi!
Mă bucur nespus când văd că cineva mai are timp să facă și comentarii (mai lungi) și să-și împărtășească gândurile și părerile. Tot respectul meu și numai bine!
Fascinant povestea ta! La fel ca si tine, multi alti romani se intreaba acelasi lucru: oare de ce ne trebui sa imbatranim in aceasta tara, care pare ca nu poate oferi nimic bun persoanelor de varsta inaintata? Este ingrozitor ca traim intr-o societate in care se practice marginalizarea si discriminarea persoanelor in varsta si in care toate eforturile lor sunt ignored. Sper ca guvernele viitoare vor lua masuri concrete pentru a raspunde nevoilor batranilor, cu un sentiment de respect si demnitate.