Strănutul înseamnă eliminarea pe nas și/sau pe gură, cu un zgomot mai mare sau mai mic, a aerului din plămâni, printr-o mișcare bruscă sau prin contracția involuntară a mușchilor expiratori. Strănutul este un act reflex declanșat de o excitație la nivel nazal și, totodată, un proces de curățare a căilor respiratorii ca reacție la pătrunderea unor particule iritante în acestea. Strănutul poate fi provocat de un aer umed, foarte rece sau de schimbarea bruscă a temperaturii, de fum sau praf, de inspirarea gazelor toxice, de unele boli ale căilor respiratorii, de o infecție virală etc.

   În timpul strănutului, particulele de aer și de substanțe eliminate circulă cu o viteză foarte mare, însă viteza exactă nu a fost stabilită încă. Pentru mine este plauzibilă viteza medie de 5 metri pe secundă, adică 18 kilometri pe oră, deoarece este comparabilă cu viteza aerului expirat în urma tusei, dar se vehiculează și viteze mult mai mari: 75 km/h, 160 km/h, 360 km/h sau peste 500 km/h.

   În aproape întreaga lume, după un simplu strănut, cei din jur îți spun imediat „noroc”, „sănătate” sau „Dumnezeu să te binecuvânteze”, chiar însoțite cu semnul crucii pentru a alunga demonii și spiritele malefice. Dar ce un strănut necesită o binecuvântare sfântă chiar dacă el poate răspândi boli transmisibile? Egiptenii, grecii și romanii credeau că sufletul uman trăia în respirație și un strănut putea expulza sufletul din trup (strănutul era un semn al zeilor!).

   Superstiția s-a transmis până în zilele noastre: în timpul strănutului o parte din sufletul omului iese pe gură și din această cauză ar putea avea ghinion sau ar putea să se îmbolnăvească, iar ghinionul și boala nu se „prind” dacă cineva îți spune după strănut aceste cuvinte. Potrivit altor credințe, dacă îți pui mâna la gură când te pregătești să strănuți, îți protejezi sufletul să iasă afară. De asemenea, persoanele care strănută sunt uneori bolnave, iar semenii din jur le doresc însănătoșire grabnică – oamenii se binecuvântau după ce strănutau, pentru că, în timpul epidemiilor de ciumă, strănuturile erau asociate cu boala mortală. În vremurile renascentiste se credea că inima se oprește în momentul strănutul, iar binecuvântarea era un fel de rugăciune ca inima să nu clacheze. În alte culturi, vorbitul pe la spate (bârfa) ar determina o persoană să strănute sau strănutul reflectă că cineva se gândește la tine în acel moment.

   La noi, la români, atunci când cineva strănută se folosește și expresia „faci chef”, ca un fel de a „sărbători” faptul că încă te afli în viață sau pentru bucuria de a exista alături de ceilalți cheflii ai neamului străbun.