Pe Internet au fost publicate două scrisori pe care le-a scris Andrei Pleșu președintelui României de atunci, Nicolae Ceaușescu (ah, cât de greu am scris numele, cu ura pentru toate frustrărilor de atunci!). Din respect pentru Andrei Pleșu, pe care îl consider un tip foarte inteligent și elevat, care din păcate a „cochetat” cu politica dar și-a dat seama mai târziu că nu-i de el, am să reproduc mai întâi explicația lui. De ce? Pentru că toate articole de genul „Scrisorile lui Andrei Pleșu către Nicolae Ceaușescu”, slugarnice și în limbajul de lemn de atunci, nu au reprodus și circumstanțele momentului. Așadar, mai întâi, ce spune Andrei Pleșu în Adevărul.

   Cândva, în 1981 cred, am participat la primele două dintr-o lungă serie de conferințe pe tema „meditației transcendentale”. Conferințele erau găzduite la Institutul de Psihologie al Academiei Române și aveau un caracter public. Mi s-au părut neinteresante, drept care am suspendat frecventarea întregului program. După vreun an, am fost abordat de un lucrător al Securității – cel arondat” trebilor culturale – care m-a întrebat dacă am fost de față la conferințele cu pricina. Am confirmat, firește, deși episodul dispăruse, aproape, din memoria mea. Interlocutorul meu m-a informat că am greșit și că greșeala mea va avea consecințe. Nu l-am luat prea în serios, dar am aflat curând că omul știa ce spune. Institutul de Psihologie a fost desființat, sute de cercetători, artiști și profesori au rămas fără slujbă, a ieșit ditamai scandalul, pe baza unui scenariu absurd, în care se vorbea de înaltă trădare, subversiune împotriva ordinii socialiste etc.

   În ce mă privește, am fost „executat” într-o amplă ședință la locul de muncă, dat afară din învățământ (eram lector universitar la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”), dat afară din partid (contemporanii își vor reaminti, probabil, ca „a fi dat afară din partid” era mai rău decât a nu fi fost niciodată membru de partid) și pus sub interdicția de a publica. Mi s-a oferit, ca soluție de subzistență, un post de muncitor necalificat la o fabrică de sticlă. Soția mea, care mă însoțise la Institutul de Psihologie, a fost și ea dată afară din slujbă și „invitată” să ocupe un post de muncitor necalificat la fabrica de ciorapi „Adesgo”. Eram, așadar, în situația de a nu ne putea întreține, riscând, totodată, dacă refuzam „ofertele” de serviciu amintite, să cădem sub culpa de „parazitism”. Am dat Ministerul Învățământului în judecată. Am pierdut. Am cerut diferite audiențe. Un tovarăș de la primărie m-a îndemnat să fac un memoriu către șeful statului. Ajutat de un unchi mai rodat ca mine în birocrația lingvistică a unui astfel de document, l-am făcut. „Nu e suficient” – a observat cel de la primărie. „Adaugați o anexă”. Am adăugat. Aceste două înscrisuri sunt numite astăzi, de binevoitorii mei, „scrisori” slugarnice către Ceaușescu. Evident, ele aveau toate tarele limbajului de lemn al epocii. Mă disculpam de acuzațiile de subminare a statului, declaram că vreau să-mi fac, în continuare, meseria, îmi afirmam cumințenia și zelul patriotic. Nu sunt deloc mândru de a fi semnat acest text. Am scuza situației limită în care mă aflam, dar gestul rămâne unul de compromis. Singurul, totuși, de care mă fac vinovat în întreaga perioadă a coexistenței mele cu regimul. (Constat, în același timp, că autori notorii de jenante omagii publice adresate familiei Ceaușescu au beneficiat și beneficiază de un regim mult mai îngăduitor decât amărâtele mele „scrisori” care, de altfel, n-au avut nici un efect). 

   Acum, prima scrisoare lui Andrei Pleșu, a semnatarului Plesu, din 25 mai 1982, fără diacritice, așa cum este publicată  de iubitorii limbii române pe internet:

Stimate tovarase Secretar General

Ma numesc Andrei Gabriel Plesu si sunt de profesie istoric si critic de arta. Din 1971, cand mi-am incheiat studiile, si pana astazi am inteles sa-mi fac profesiunea cu toata seriozitatea, punandu-ma, cu intreaga mea putere de munca, in slujba artei si culturi romanesti.

Am publicat un mare numar de studii si articole in presa curenta, am realizat mai multe serii de emisiuni la radio si televiziune si sunt autorul a trei carti, bine primite atat de publicul larg, cat si de specialisti. In istorie, dupa o specializare de aproape doi ani in Republica Federala Germana.

In timpul acestei specializari, am tinut la Bonn, Dusseldorf si Dortmund mai multe conferinte despre arta romaneasca, socotind ca este datoria mea de onoare sa o fac cunoscuta si apreciata pretutindeni, la adevarata ei valoare. In 1981 mi s-a decernat premiul pentru critica al Uniunii Artistilor Plastici si, in acelasi an, premiul pentru eseu al Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti. Am avut cinstea sa-mi reprezint tara, cu comunicari de specialitate, la felurile congrese si reuniuni internationale (Berlin-Est, Weimar, Jakarta etc.). Ca secretar al sectiei de critica a Uniunii Artistilor Plastici, am participat la organizarea mai multor expozitii de arta romanesca, in tara si in strainatate.

Am intrat in Partidul Comunist Roman la varsta de 19 ani (1968) si, atat pe linie obsteasca (CA ORGANIZATOR DE GRUPA DE PARTID), cat si pe line profesionala (ca cercetator la Institutul de Istoria Artei a Academiei de Stiinte Sociale si Politice si, apoi ca lector universitar la Facultatea de Arte Plastice “N. Grigorescu”) m-am straduit, in ciuda unei sanatati precare (care ma obliga sa stau, de cativa ani, sub constanta supraveghere medicala), sa fac totul pentru a fi la inaltimea exigentelor epocii noastre, ale politicii noastre din ultimii ani.

Va rog, stimate tovarase Secretar General, sa nu luati raportul de activitate de mai sus drept o lipsa de modestie. El e bilantul firesc de munca al oricarui roman care vrea sa-si serveasca tara cum se cuvine. In lumina acestui bilant, veti intelege cat pot fi de mahnit sa constat ca, dintr-o data, in urma unei imprejurari pe care nu o pot socoti decat accidentala, sunt pus in afara partidului “sectant” si dezlantuit din invatamant si cercetare.

Am avut, intr-adevar ghinionul de a participa cu doi ani in urma, la o conferinta (incluzand o parte teoretica si una practica), ce a avut loc la Institutul de Psihologie si Pedagogie pe tema “meditatiei trancendatale”. Conferinta – la care m-am dus pe linia unei firesti curiozitati intelectuale – mi s-a parut neinteresanta sub raport stiintific, drept care nu am mai frecventat niciuna din urmarile ei , mai mult chiar: am avut ocazia, la scurt timp dupa aceea, sa aduc la cunostinta unui lucrator al Ministerului de Interne opinile mele critice privind “meditatia trancendatala”.

In rezumat, fapta de care sunt vinovat se reduce la audierea unei conferinte publice, organizata intr-un cadru perfect oficial, o conferinta despre care nu aveam motive sa cred ca s-ar desfasura fara aprobarile de rigoare. Cat despre chestionarul pe care l-am completat – ca toti cei de fata – in timpul conferintei, nu se rererea decat la date strict medicale si nu cuprindea niciun angajament de nuanta politica sau religioasa, care sa contarazica adeziunile mele reale la statutul PCR si la Constitutia tarii.

Am fost lamurit, ulterior, ca “meditatia transcedentala”, ca organizatie internationala, implica unele aspecte profund negative, de care insa nu putem avea cunostinta acum doi ani, ca urmare a unui singur contact cu reprezentantul ei. Amintind ca pot fi sanctionat, totusi, pentru o momentana lipsa de vigilenta, mi se pare, in acelasi timp, greu de acceptat ca sanctiunea sa aiba caracterului unui condamnari atat de drastice, ducand nu numai la totala descreditarea politica, ci si la descalificarea mea profesionala. Intre culpa mea reala si consecintele ei imediate ca o uriasa disproportiune care, in spiritul echitatii cu care ne-a obisnuit conducerea noastra de partid si de Stat nu poate sa fie corectata.

Ranit sufleteste de spulberarea intr-o clipa, a atator ani de eforuri entuziaste, si de anularea tuturor proiectelor mele viitoare (legitime la 33 de ani) apelez, tovarase Secretar General la dreptatea dumnevoastra omeneasca, rugandu-va sa dispuneti rediscutarea cazului meu, in datele lui obiective. Va asigur ca tot ce doresc e sa-mi dovedesc, in continuare, ca si pana acum, buna-credinta, loialitatea fata de tara, participand la procesul de afirmare a valorilor noastre pe plan universal.

Va multumesc,

Andrei Gabriel Plesu

și următoarea scrisoare a lui Andrei Pleșu, cea din 3 iunie 1982, în aceeași nuanță românească (bine că sunt semne de punctuație!):

Stimate tovarase Secretar General

Pentru o mai buna informare asupra imprejurarilor in care am luat cunostinta de “meditatia transcendentala”, fac urmatoarele precizari: In ianuarie 1981, cand functionam ca lector universitar al Institutului de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu”, am fost convocat telefonic la Institutul de Psihologie si Pedagogie pentru a audia o conferinta de orientalistica. Invitatia era fireasca, intrucat era cunoscut indeobeste interesul meu pentru artele orientale. Conferinta la care am fost invitat a avut loc intr-un cadru oficial, in prezenta conducatorilor Institutului de Psihologie si a numeroase personalitati ale stiintei si culturii noastre. Nimic nu ma putea face sa ma indoiesc de perfecta legalitate a conferintei in cauza, care, de altfel, ne-a fost prezentata, de la bun inceput, drept un “program experimental” aprobat ca atare de Ministerul Educatiei si Invatamantului si de C.N.S.T. Conferentiarul a declarat ca doreste sa puna la indemana publicului o metoda practica de relaxare, inspirata din filosofia indiana si lipsita de orice implicatii religioase. Aratand ca metoda pe care ne-o va impartasi trebuie adaptata de la caz la caz, pentru fiecare individ in parte, conferentiarul ne-a cerut, in continuare, sa raspundem unui chestionar care sa-i furnizeze principalele noastre date biologice. Chestionarul nu cuprindea decat intrebari cu caracter medical si transmitea altora metoda de relaxare capatata (“mantra”), intrucat, prost aplicata, ea putea deveni daunatoare. Acestei parti teoretice a conferintei, i-a urmat, a doua dimineata, in aceeasi institutie, partea practica. In cadrul unei intalniri individuale, ni s-a transmis procedeul concret ce urma a fi folosit de fiecare din noi, in vederea relaxarii. Pentru a beneficia de aceasta intalnire, individuala, ni s-a cerut o taxa de 100 de lei (specificandu-se ca banii sunt destinati Casei Copilului) si cateva fructe si flori, in semn de omagiu pentru initiatorul metodei cu pricina. Odata intrat in incaperea intalniri individuale cu conferentiarul, am constatat ca, inainte de a-mi transmite “mantra”, el practica un scurt ritual ce cert aspect rligios. Aspectul discutabil al acestui ritual precum si faptul, constatat ulterior, ca asa zisa “mantra” individuala se dadea, nediferentiat, mai multor subiecti, m-au convins de lipsa de temei stiintific a intregului program si de incompatibilitatea lui cu interesele si convingerile mele. Drept care n-am mai participat la nici o alta sedinta.

In concluzie:

1. La data participarii mele la conferinta Institutului de Psihologie, nu puteam sti ce, “dedesupturi” are “meditatia trancedentala” si nu puteam banui ca ea e gazduita de o institutie oficiala, fara aprobarile de rigoare. De aceea nu am ezitat sa audiez conferinta.

2. Elementele cu caracter religios pe care le-am constatat in timpul partii practice a conferintei m-au contrariat si m-au decis sa abandonez prompt experimentul. Nu puteam insa sa stiu in ce consta intalnirea individuala, ininte de lua parte la ea, intrucat nu ni s-a comunicat dinainte cum va decurge respectiva intalnire.

3. Chestionarul semnat de mine nu mi s-a parut a contine date care sa intre in contradictie cu loialtatea mea fata de partid si de stat. De altfel, n-am tainuit continutul lui (si asa-numita “mantra”) de indata ce am avut prilejul sa relatez unui lucrator al Ministerului de Interne toate informatiile cuprinse si in prezentul memoriu.

Acum, cand la aproape doi ani dupa evenimentele relatate mai sus “meditatia transcedentala” a fost demascata ca secta cu o activitate diversionista, imi dau foarte bine seama de gravitatea implicarii mele, fie si de moment, in demonstratia experimentala de la Institutul de Psihologie. Si daca in contextul din ianuarie 1981, nu imi pot gasi o vina obiectiva pentru participarea la conferinta, in perspectiva timpului si in urma lamuririlor suvenite de atunci cu privire la adevarata fata a conf. Stoian, inteleg ce consecinte nefaste putea avea lipsa mea de vigilenta din 1981. Este totusi de la sine inteles ca daca as fi stiut atunci ceea ce stiu astazi despre “meditatia transcendentala”, n-as fi intarziat nicio clipa in sala de conferinta si as fi adus la cunostinta organizatiei de baza opiniile mele critice. Sunt perfect constient ca – potrivit recentei expuneri a Presedintelui tarii la Plenara largita a C.C. al P.C.R. din 1 iunie a.c. – trebuie sa facem totul pentru a preveni manevrele celor care, la adapostul unor manifestari sectante, “vor sa abata omenirea de la problemele majore – fundamentale ale lumii de azi”. Vreau sa sper ca punandu-se in cumpana bunele mele intentii, activitatea mea de pana acum pe de o parte si, pe de alta, lipsa de vigilenta de care am dat dovada, Conducerea de Partid si de stat va socoti ca imi poate acorda sansa sa ma reabilitez, pentru a contribui pe mai departe – dupa puterile mele – la edificarea culturii romanesti contemporane.

Va multumesc,

Andrei Gabriel Plesu

   Concluzii, păreri, amintiri? Le puteți trece la comentarii…