Regiunea Yarumal din nordul Columbiei, care cuprinde orășelul cu același nume și circa alte 20 de sate, poate fi numită, fără a fi răutăcios sau insensibil la suferințele altora, regiunea demenților. Mai mult de 5.000 de locuitori din această regiune, în care trăiesc peste 30.000 de suflete, au moștenit o mutație care îi predispune la maladia nemiloasă numită Alzheimer.

   Ceea ce este mult mai cumplit sau neobișnuit, mulți locuitori din zonă suferă de demență avansată la o vârstă mijlocie: 32 – 35 de ani sau până la 40 de ani. Boala este numită de localnici „la bobera”, adică „nebunia” sau „prosteala” și este considerată un fel de blestem al regiunii. Ea debutează prin slăbirea memoriei și progresează apoi extrem de rapid, ajungând să se manifeste prin dezorientare, halucinații sau chiar agresivitate. În cele din urmă, foarte mulți oameni în putere, care n-au ajuns încă la vârsta de nici 45 – 50 de ani, ajung să fie incapabili să mai trăiască independent, pe propriile picioare, și trebuie să fie îngrijiți de către cei rămași valizi, uneori chiar de proprii lor părinți, ca niște copii mici, fără discernământ.

   Explicația dată de Daily Mail acestui „blestem” din regiunea demenților este că actualii locuitori din Yarumal au moștenit, de la un strămoș îndepărtat de origine bască, o mutație genetică care îi predispune la apariția acestei forme devastatoare a bolii Alzheimer, cu debut precoce. Mutația denumită „paisa”, după cum își spun locuitorii zonei, s-a produs pe cromozomul 14, care conține între 700 și 1.300 de gene sau reprezintă între 3 și 3,5% din totalul ADN-ului uman. Comunitatea fiind izolată, locuitorii satelor învecinate s-au căsătorit frecvent, doar între ei, iar mutația s-a răspândit într-un ritm neobișnuit.

   Mulți dintre localnici spun că, până ajung la vârsta de 30 de ani, preferă să se sinucidă dacă se îmbolnăvesc. Dar dacă se îmbolnăvesc, uită. O mamă, în vârstă de 67 de ani, a declarat că „este boala cea mai teribilă de pe fața pământului; nu i-aș dori-o nici măcar unui câine turbat”. Ea are grijă de fiicele sale, în vârstă de 43 și 47 de ani, care au devenit copii mici din nou, mănâncă și beau apă numai cu biberonul, și de băiatul său care trebuie să stea legat de un scaun pentru că are accese dese de violență.

   „Nu prețuim adesea ceea ce avem și facem prea mult caz de ceea ce posedă alții.” – Axel Gustafsson Oxenstierna.