Se cunosc 6 grupe mari de coloniști germani: sași transilvăneni, șvabi bănățeni și sătmăreni, germani din Basarabia, germani din Bucovina și germani din Dobrogea, care se deosebesc între ele atât din punct de vedere al originii cât și al regiunii colonizate și al momentului venirii lor. Cele mai cunoscute și cele mai mari grupări numerice ale etnicilor germani sunt cea a sașilor transilvăneni și a șvabilor bănățeni.

   Cea mai veche populație germanică, cea a sașilor transilvăneni, s-a stabilit în Europa de Sud-Est în secolul al XII-lea. Regele ungar Geza al II-lea a promovat colonizarea germanilor în Transilvania de astăzi pentru a se proteja de invaziile mongolilor și ale tătarilor. Denumirea de „sași” nu oferă nici un indiciu cu privire la originea, din punct de vedere geografic, a primilor coloniști. Originea lor nu poate fi stabilită clar și cu exactitate. Noțiunea de „saxones” a fost folosită în documentele cancelariei ungare mai întâi ca atribut al situației lor juridice. Mai târziu ea a evoluat într-o denumire pentru toți germanii din Transilvania. După doar un secol, prin Bula de aur (diploma Andreanum) a regelui Ungariei Andrei al II-lea, se asigură sașilor transilvăneni o largă autonomie juridică, politică, economică și clericală, care nu se va pierde decât parțial, abia către sfârșitul secolului al XIX-lea, odată cu alipirea regiunii la Ungaria.

   În secolul al XVIII-lea, la apelurile lansate de împărații Carol al VI-lea, Iosif al II-lea și împărăteasa Maria Tereza, care au vrut să recolonizeze zona (devastată după retragerea turcilor), cuprinsă între Dunăre, Tisa, Mureș și lanțul Munților Carpați, cu meșteșugari buni și conștiincioși, un alt grup mare de coloniști din regiunile de pe malul stâng al Rinului, Lorena, Hessa renană și Palatinat, dar și din Bavaria și Suabia, ajung pe teritoriul României de azi. Alte regiuni importante spre care s-au îndreptat coloniștii germani și emigranții mănați de lipsa de pământ au fost Dobrogea și ținuturile de graniță din Basarabia și Bucovina.

   După destrămarea Austro-Ungariei, sașii transilvăneni și șvabii bănățeni au hotărât în 1918, la Alba Iulia, alipirea la Regatul României. La recensământul din 1930, 745.421 locuitori ai României (circa 4,1% din totalul populației) s-au declarat ca fiind de naționalitate germană.

   În timpul războiului, minoritatea germană a căzut sub influența Grupului Etnic German, peste 50.000 de sași și șvabi înrolându-se în armata nazistă. După 1945 a început declinul sașilor și calvarul populației săsești, circa 55.000 de oameni fiind deportați în Uniunea Sovietică, mulți dintre ei nu s-au mai întors niciodată.

   Pentru etnicii germani rămași în România începeau decenii dificile, pline de lipsuri. Presiunea asimilării a crescut asupra minorităților, iar tendința de emigrare devine mai acută, datorită condițiilor economice din țară. În anii ’70 și ’80 aproximativ 14.000 de etnici germani au părăsit țara anual.

   Notă: Regimul comunist s-a dovedit a fi pragmatic, vânzând minoritatea germană, fără resentimente (s-a estimat că între 1968-1989 au fost „vânduți” peste 200 000 de germani). Sumele au variat în funcție de pregătire și calificare: muncitori simpli, muncitori calificați, persoane cu studii superioare, pensionari etc. Ambasadorul R.F.G. la București în perioada 1971-1976 a dezvăluia în memoriile sale sumele (mărci germane – DM) cerute: student – 5.500; student în anul terminal – 7.000; absolvenți cu studii superioare – 11.000.

   După căderea comunismului, începând cu 1990 cifra a crescut dintr-o dată la peste 100.000. La recensământul din 2002 peste 60.000 de locuitori ai României s-au mai declarat încă ca fiind de naționalitate germană, iar rezultatele recensământului din anul 2011 indică un număr de 36.000 de persoane de etnie germană.