Este greu să iei o decizie, mai ales atunci când de ea depinde viitorul tău, al familiei și chiar al neamului. Și este mult mai dificil să iei o decizie când ai puține opțiuni la îndemână sau numai două. Un exemplu de decizie politică, explicată, este această scrisoare care trebuie citită de toți românii, zic eu.

Scrisoarea lui Ion Antonescu către Constantin I.C. Brătianu (29 octombrie 1942)

   Notă: Constantin I.C. Brătianu (1866 – 1950) – cunoscut și ca Dinu Brătianu – a fost un om politic liberal, fiul lui Ion C. Brătianu și fratele mai mic al lui Ionel Brătianu.

„Am lăsat fără răspuns scrisorile dumneavoastră anterioare. Am făcut-o din înțelepciune, fiindcă urmăream unirea, și nu vrajba. Puteam să vă răspund, aducând justiției pe toți vinovații de catastrofa morală și politică a țării, printre care sunteți, în primul rând, și dumneavoastră. Nația o dorește și o așteaptă de la mine. Nu am făcut-o totuși, fiindcă nu am voit să ațâț și mai mult spiritele și, mai ales, nu am voit să dau un spectacol care ar fi fost speculat de inamicii noștri.

Am lăsat ziua acestor răfuieli mai târziu. Abuzați, însă, de răbdarea, de tăcerea și de înțelepciunea mea și, rând pe rând, la scurte intervale de timp, îmi trimiteți, când dumneavoastră, când dl. Maniu, avertismente, sfaturi și acuzațiuni. În virtutea cărui drept? Ce reprezentați în această țară, dumneavoastră, toți foștii oameni politici, în afară de interesele dumneavoastră egoiste și un trecut politic total compromis și dureros?! Uitați, domnule Brătianu, că eu sunt omul muncii mele și martirul greșelilor acelora care au primit în 1918 România Mare și au dus-o, după 22 de ani de conducere, în prăpastia de unde am luat-o eu în 1940, pe când dumneavoastră sunteți din profitorii și dărâmătorii unei moșteniri mari. În mai puțin de un sfert de secol, fiecare în parte și toți la un loc, ați prăbușit lupta, sacrificiile și suferințele duse și îndurate, 20 de secole, de poporul nostru, pentru a face unitatea sa politică. Orice apărare încercați și orice diversiune  faceți dumneavoastră, conducătorii politici de ieri, purtați pe umeri această răspundere (sublinierea îmi aparține).

Dumneavoastră, liberalii, mai mult ca alții, fiindcă și din opoziție și de la guvern, prin acțiunea dumneavoastră de dirijare și de îndrumare a vieții noastre politice, economice, morale și spirituale, exercitată direct și indirect, de pe băncile ministeriale, din birourile băncilor și din culisele politice, ați dus țara la catastrofa din 1940. Stați față în față cu conștiința dumneavoastră, depănați cu corectitudine, pas cu pas, atât actele dumneavoastră, cât și pe ale acelora cu care, rând pe rând, v-ați întovărășit și v-ați acuzat, în fața nației dezolate, scandalizate și înmărmurite (sublinierea îmi aparține); răsfoiți toată colecția ziarelor din ultimii 40 de ani, începând cu Universul și terminând cu Viitorul și cu ziarele jidovești pe care se sprijinea naționalistul domn Maniu și vă reamintiți: cine sunteți dumneavoastră și dumnealui; câte păcate ați făcut; cum v-ați calificat singuri și cum v-a calificat nația; câte răspunsuri aveți.

Pentru a vă ușura munca, vă reamintesc, domnule Brătianu, că, împreună cu dl. Maniu, v-ați acuzat public și zilnic, în presă, în întruniri, în parlament, de: „incapacitate”; „tâlhărie”; „falsificări” și „furturi de urne”, în București, pentru obținerea puterii; „demisii în alb”; „bătăi și omoruri”; „călcarea legilor și Constituției”; „luări de comisioane” la toate furniturile statului; „traficările de influență” practicate de partizanii, deputații, miniștrii și președinții corpurilor dumneavoastră legiuitoare; „scandalurile cu contingentările” cu „grâul britanic”; modul cum ați făcut reforma agrară și cum „ați profitat de ea”; risipa avutului public; „concesionările oneroase ale bunurilor statului”; „demagogie”; incorectitudine civică, provocată de faptul că atunci când erați în opoziție dirijați ocult statul, în profitul intereselor dumneavoastră și ale jidanilor din ale căror consilii de administrație – mari și mici – făceați parte, iar de pe fotoliile ministeriale încurajați și favorizați, acopereați și mușamalizați afacerile lor și ale d-stră, în detrimentul statului.

Adăugați, la acest bogat și concludent stat de serviciu al partizanilor și al adversarilor dumneavoastră de ieri, cu care – ca totdeauna când vă găsiți în opoziție – sunteți azi prieteni: cazurile, pe care nația le ține numai în dormitoare, ale domnilor Tătărescu, Bârsan, Boilă, Aristide Blank și afacerea Skoda; ruinarea poporului, prin dobânzile oneroase care au prăbușit economiile, avutul și munca tuturor, de la țăran la marele proprietar, de la micul până la marele negustor român; ravagiile făcute de conversiune și de concesionarea bunurilor statului, pe care am început să le răscumpăr eu; împrumuturile externe, oneroase și umilitoare; introducerea controlului străin la Banca Națională și Căile Ferate, comisioanele scandaloase etc. etc. și veți avea, domnule Brătianu, imaginea unui trecut tragic, pe care l-am plătit atât de scump și pe care nația întreagă o are permanent în fața ochilor săi.

Totuși, domnule Brătianu, cu toții credeți că toate acestea au fost uitate și, cu perfidia politicianistă de altă dată – de totdeauna – atât de bine cunoscută, vă așezați cu cinism pe acest trecut și – de la cel dintâi dintre dumneavoastră, până la cel din urmă – încercați să acuzați și să sabotați, pe sub mână, opera de îndreptare și consolidare la care s-a antrenat toată nația și să tăiați elanul unui om care nu a avut, nu are și nu va avea nici moșii, nici vii, nici pivnițe de desfacere, nici bani depuși, nici industrii, nici consilii de administrație, nici safeuri, în țară și străinătate, nici cupoane de tăiat, nici timp de pierdut la club și care nu și-a pricopsit nici cumnații, nici nepoții, nici prietenii, nici partizanii, nici adversarii.

Chiar dacă am greșit, greșesc sau voi greși, nu pot fi acuzat, domnule Brătianu, de nici unul dintre dumneavoastră. Fiți încredințați, sunteți înfierați și puși chiar de generația actuală pe banca acuzaților. Dacă va fi să fiu și eu pe această bancă, pentru că fac tot ceea ce un om putea să facă, nu numai pentru a salva un neam de la dezunire și de la prăbușire, dar și pentru a-l întregi și a-i asigura o viață nouă, în onoare și în muncă, atunci în nici un caz nu veți fi dumneavoastră acuzatorii și în nici un caz nu voi fi pus alături de dumneavoastră și acuzat de aceleași greșeli ca dumneavoastră.

Fac această afirmare nu pentru că mă simt vinovat cu ceva față de țară, dar pentru că știu ce au suferit, din antichitate și până azi, de la Socrate și Demostene, până la Clemenceanu, atâția nenumărați – mici și mari – oameni care și-au servit poporul cu credință, cu devotament și cu folos și, mai ales, pentru că nu au uitat că în Iași, în tragica primăvară din 1918, și chiar la București, după Unire, s-a cerut trimiterea în judecată și condamnarea fratelui dumneavoastră, atât pentru că făcuse războiul, cât și pentru dezmățul creat de nepriceperea dumneavoastră a tuturor, chiar de către aceia care ceruseră intrarea în luptă; care îl acuzaseră în 1914 – 1915 de lunga și dezmățata perioadă de neutralitate; care au aplaudat cu frenezie intrarea în război și care, ca culme a cinismului lor, erau ei înșiși vinovați de modul cum fusese administrată și ruinată țara. Eu și mulți alții încă nu am uitat ridicolul acestei îndrăzneli pe care istoria l-a înregistrat.

Oricum ar fi însă eu nu voi putea fi acuzat de dumneavoastră și nici pus pe aceiași bancă cu dumneavoastră, pentru că nu sunt nici profitorul meritelor predecesorilor mei și nici șeful unei bande de corbi odioși, care au ajuns la conducere prin „minciună”, „promisiuni”, „furt de urne” sau prin „sprijin ocult masonic și iudaic”, ci sunt omul adus de un trecut onest și de voința unanimă a unei nații care, pentru a se slava, a făcut apel la mine, iar nu la dumneavoastră sau la dl. Maniu, și nici la domnii care stau în jurul dumneavoastră și cu care ați făcut și faceți sistem. Niciodată, pentru a fi salvată, națiunea, armata și corpurile constituite nu au indicat numele dumneavoastră sau al d-lui Maniu, în ultimii ani ai tragicei guvernări, care s-a sfârșit la 6 septembrie 1940. Dumneavoastră v-ați strecurat și v-ați alăturat acestei mulțimi, cu discreția impusă de instinctul răspunderii pe care o aveți și a dorinței legitime de a vă salva și nu ați făcut nici un gest pentru a vă valorifica drepturile la conducere, când această mulțime spulberă un regim care era de fapt al dumneavoastră și când aclama un om nou, care eram eu.”

  Notă privind contextul istoric: Ion Antonescu a preluat puterea la 6 septembrie 1940, când România cedase deja Basarabia și Bucovina de Nord, nordul Ardealului și Cadrilaterul, iar partidele politice nu mai se doreau la guvernare, așa cum făcuseră de fiecare dată când în țară era liniște. Generalul a îndreptat țara spre Germania, singura pe care a considerat-o că ar putea garanta integritatea României. URSS ne luase deja Basarabia și Bucovina de Nord, ba chiar bolșevicii încercaseră în 1918 să ia întreaga Românie (puteți citi AICI un articol relevant), Franța, care ne garantase frontierele, era cotropită,  Marea Britanie se apăra izolată, iar SUA stătea deoparte, într-o politică izolaționistă, care lăsa europenii să se măcelărească între ei.

„Când am intrat în război, cu prudență caracteristică a politicienilor valoroși nu v-ați manifestat nici pentru, nici contra. După ce am reluat Basarabia și Bucovina, v-ați grăbit să-mi cereți, și dumneavoastră, și domnul Maniu, să mă opresc la Nistru. V-am arătat considerațiunile militare, politice, economice și morale pentru care nu puteam să o fac și v-am invitat, pentru a treia oară, să luați conducerea, răspunderea și riscurile unei asemenea acțiuni. Bineînțeles, ați refuzat (sublinierea îmi aparține). După omorurile de la Jilava și imediat după rebeliune, mi-ați trimis memorii prin care îmi arătați situația și-mi dădeați noi sfaturi. V-am oferit să luați conducerea și să faceți cum credeți că este mai bine. Și unul, și altul v-ați scuturat. Luându-vă după câțiva ofițeri, fără prestigiu militar, care au deraiat după linia principiilor sănătoase strategice, morale și politice, pe care poate că nici nu le-au avut vreodată, mi-ați cerut să retrag armata din Rusia și m-ați îndemnat să mă „aranjez” cu Anglia și cu America.

Ar fi o greșeală și o felonie (vezi DEX), iar greșelile și feloniile se plătesc scump. Suntem la peste 1.500 km de țară, drumurile sunt cum sunt, iarna bate la ușă, depozitele sunt ale germanilor, căile ferate sunt în mâna lor, aviația are forța de distrugere pe care ar trebui s-o cunoașteți. Retragerea forțelor din situația lor actuală ar însemna părăsirea frontului. Exact ceea ce au făcut rușii în Moldova în 1917-1918. Vă întrebați ce s-ar întâmpla dacă germanii ar face cu noi astăzi în caz de părăsirea frontului, ceea ce am făcut noi, atunci, cu rușii? Vă dați seama ce s-ar alege de armata noastră de disciplina noastră, de soldații și caii noștri, de tunurile noastre, dacă am încerca, în condițiile arătate mai sus, să părăsim frontul (sublinierea îmi aparține) fără asentimentul Comandantului german?

Situația aceasta, a oamenilor care la cea dintâi greutate se descurajează, ar denota ușurință totală nepricepere militară și prostie. Soluția ar fi criminală, domnule Brătianu, fiindcă nu s-ar prăbuși numai armata, s-ar prăbuși însăși țara, deoarece germanii ar ocupa-o imediat și am ajunge în situația Serbiei și Greciei. Poftiți, domnule Brătianu, vă ofer din nou conducerea statului și a guvernului. Retrageți dumneavoastră armata și „aranjați-vă” cu Anglia. Numai că trebuie să întreb și armata și poporul. Sunt gata să le pun această întrebare, deschis și categoric, dacă și dumneavoastră sunteți gata să vă luați răspunderea. A mă fi „oprit la Nistru” și a „retrage astăzi forțele din Rusia” înseamnă, pentru un om care mai poate încă judeca, a anihila dintr-odată totul, sacrificiile făcute de la trecerea Prutului, acțiune în contra căreia nu v-ați pronunțat public; însemnează a ne dezonora pentru vecie ca popor; însemnează a crea țării, în cazul victoriei germane, condiții dezastruoase, fără a ne asigura, în cazul victoriei ruse, nici provinciile pentru care luptăm, nici granițele care vor voi să ni le lase rușii, nici libertățile noastre și nici măcar viața familiilor și a copiilor noștri; în sfârșit, însemnează, din cauza nestabilității și a feloniei pe care mă sfătuiți să o practic – și aceasta este cea mai mare crimă – a asigura țării în viitoarea comunitate europeană o poziție morală care îi va ridica drepturile idealurilor sale și ar putea să-i fie chiar fatală. (sublinierea îmi aparține)

Gestul pe care-l cereți să-l fac, domnule Brătianu, va face din neamul românesc o victimă a tuturor, fiindcă concomitent cu dezorganizarea, prăbușirea și distrugerea armatei, ar începe instaurarea anarhiei în țară. Comuniștii, legionarii, jandarmii, ungurii, sașii ar începe agitațiile, lupta, distrugerea ordinei, a liniştei, pentru a profita de ocazie, pentru a da ultima lovitură de picior unui neam care cu adevărat ar merita calificativul de netrebnic. Ungurii ar ocupa imediat restul Ardealului (sublinierea îmi aparține).

Iată, domnule Brătianu, la ce ar da naștere gestul pe care mi-l cereți să-l fac. Ar fi gestul nefericit al unui soldat lipsit de onoare și al unui om de stat, nu numai inconștient, dar nebun. Conducătorul nefericit al Franței – și mai nefericite de azi – a declarat, într-o recentă chemare la realitate a unui popor, care a căzut și el victimă josnică a unei guvernări venale, iudeo-democratice și masonice, că are convingerea că dacă „Germania ar fi înfrântă, Sovietele ar impune mâine legea în Europa și s-ar termina astfel cu independența și patriotismul națiunilor”. Am avut și am această convingere. Rămân la această convingere, fiindcă noi, mai curând ca alții, mai total ca alții, vom fi zdrobiți: pentru că suntem punte între slavi și zăgazul care le stă de secole în calea expansiunii lor, către vestul și sud-vestul Europei; pentru că avem bogățiile pe care le avem și pentru că vom fi trambulina salturilor lor viitoare. Trăgând învățăminte din trecut, cunoscând tendințele slave, plecând de la considerațiunile făcute mai sus și îndrumat de instinctul de conservare și de logica bunului-simț, nu puteam, domnule Brătianu, ca un conducător responsabil, să mă „opresc la Nistru” și nici nu pot „să retrag armata din Rusia”.

Ar fi o prostie din partea mea. Este cu neputință să o facă cineva și ar fi o greșeală ireparabilă pe care nu eu și dumneavoastră, ci neamul ar plăti-o scump. Mareșalul Petain, într-una din valoroasele sale cuvântări, a dat speculatorilor situațiunile grele lecția care li se cuvenea și care a fost aplaudată de toți oamenii cu conștiință clară și nepătată. Răspunzând unor critici ale acțiunii sale, el a spus: „Când Franța este în nenorocire, nu mai este loc pentru minciuni și himere”. Nici la noi, domnule Brătianu, nu mai este loc pentru „minciuni și himere” și, mai ales, nu mai putem să ne plătim luxul de a face și prostii. V-am răspuns, domnule Brătianu, punct cu punct, nu numai la scrisoarea dumneavoastră de la 24 septembrie, dar și la cele anterioare. Este răspunsul unui soldat, care nu are nimic de ascuns și care este conștient de greutățile și pericolele ceasului de față, precum și de îndatoririle și de răspunderile lui.

V-am răspuns, cum v-am răspuns, fiindcă nu ați înțeles nici ținuta și nici înțelegerea cu care am voit să trec atât peste greșelile trecutului, cât și peste marii vinovați de ele. Ca oamenii cei mai lipsiți de păcat, marile și numeroasele greșeli politice care s-au comis sub dumneavoastră, continuând a considera comunitatea românească ca pe o turmă de sclavi, pe care – împreună cu celelalte organizații politice, cu firmă naționalistă, însă în acord cu oculta iudeo-masonică, cu care numai pe față erați în luptă – ați exploatat-o, ați mințit-o, ați demoralizat-o, ați exasperat-o și, în cele din urmă, din neputință, ați dus-o, mână în mână cu trinitatea Tătărescu – Urdăreanu – Lupeasca, la catastrofa din 1940 și la rebeliunea din 1941, îndrăzniți astăzi, când s-a pus regulă în țară și viața nimănui nu mai este în pericol, să ridicați capul, de după saltarele consiliilor de administrație, ale industriilor și ale multiplelor afaceri, pentru a mă acuza. Ei bine, domnule Brătianu, când cineva a fost șeful unui partid care, de la mare la mic, de la primăria din sat până la cabinetul miniștrilor, are răspunderea destrăbălării administrative, dezmățul moral, a iudeo-masonizării țării, a venalității, a compromiterii viitorului neamului și a catastrofei granițelor, nu mai are calitatea să vorbească  și în numele comunității românești, să dea sfaturi de conducere altora și mai ales să-i acuze că lucrurile nu merg cum trebuie.” (sublinierea îmi aparține)

   P.S. Mareșalul Ion Antonescu a fost executat la 1 iunie 1946, cu o zi înainte de a împlini 64 de ani, Constantin I.C. Brătianu a murit la închisoarea Sighet în 1950, iar Iuliu Maniu a murit, tot acolo, în 1953.

   Ion Antonescu cred că ar trebuie judecat prin prisma opțiunilor disponibile atunci și nu doar prin faptul că el a fost considerat „soluția salvatoare” de către regele Carol al II-lea, după un deceniu de nepăsare și apatie. Majoritatea l-a blamat, puțini l-au aclamat, dar mult mai puțini nu s-au obosit să privească și punctul lui de vedere.