Dacă o să căutați în DEX cuvântul cicisbeu veți vedea că înseamnă un curtezan al unei femei măritate, care o însoțea pretutindeni – în trecut, în unele țări – un cavaler care servea o doamnă.

   Această splendidă denumire, un fel de instituție, a apărut la începutul secolului al XVIII-lea, în Genova. Distinsa nobilime genoveză feminină putea să țină în preajma ei nu unul, ci mai mulți cavaleri însărcinați cu slujirea persoanei de vază. Dacă o femeie de rang înalt avea mai mulți cicisbei, aceștia își împărțeau sarcinile între ei. Unul o ajuta dimineața la îmbrăcat sau spălat, altul o conducea la biserică, un al treilea o însoțea la plimbări, al patrulea o întovărășea când era în societate, al cincilea se îngrijea de mesele zilnice, al șaselea îi orânduia treburile pecuniare etc. Aceste obligații erau privite de către soții doamnelor ca niște îndeletniciri plăcute. În ceea ce-l privește pe soț, el era nevoit să accepte ca soția lui să-și angajeze, în cadru festiv, un adorator sau niște cicisbei, după posibilități. Dar, în timp ce bărbatul din perioada cavalerească își întâlnea rar adorata, cicisbeul se ținea de dimineața până seara de fustele ei. Tocmai de aceea, soțului nici nu-i prea păsa de veșnicul alai, deoarece cicisbeii erau mai geloși unul pe altul decât era soțul pe ei, și astfel adoratorii se transformau în paznici de încredere. Doar unde exista numai un singur cicisbeu se puteau ivi unele neplăceri, dar în nicio epocă nu s-a găsit vreun mijloc de apărare împotriva flirtului care rupe zăgazurile.

   Până la urmă, cicisbeul era un tinerel mai sărac și care în schimbul unei sume de bani se prostituează, dar mai cu perdea. El făcea curte unei femei măritate, mai în vârstă decât el, de care bărbatul ei s-a cam săturat. Poate chiar doamna spera că va reaprinde în soțul ei patima iubirii, mizând pe o ipotetică gelozie a acestuia.

   Și nu era nicio problemă ca soțul să se poată angaja pe post de cicisbeu în altă parte, adică la o altă doamnă. Această conjunctură acceptată unanim în păturile înalte se deosebea de flirt (care era mai puțin public și mai puțin acceptat), prin faptul că era organizat instituțional. Astfel, în contractele de căsătorie exista o clauză care stipula câți cicisbei are dreptul să-și țină tânăra soție. Nesocotirea acestui obicei legalizat era la fel de revoltătoare cum ar fi fost, în perioada rochiilor cu trenă, ca o femeie să se plimbe pe stradă în rochie scurtă.

   Cronicile păstrate pe această temă nu consemnează decât numele unui singur bărbat, să zicem curajos, marchizul Spinola, care-și iubea logodnica într-un mod asemănător oamenilor de rând, încât a inclus în contractul de căsătorie un alineat în care a pus condiția ca în decursul căsătoriei lor, nici nevasta lui să nu aibă dreptul să-și țină un cicisbeu și nici el să nu se angajeze într-un astfel de rol pe lângă vreo altă femeie.

   Din Genova, moda a fost preluată și de alte orașe italiene. Cronicarii italieni au constatat răspândirea flagelului și nu i-au găsit altă scuză decât aceea că, în fond, cicisbeii îi împiedicau pe nobili de la alte distracții, mai deșănțate.

   Ei, ce ziceți domnișoarelor și doamnelor v-ar plăcea un asemenea gen de trai?