Gazprom este o companie de stat înființată în anul 1991, care a ajuns cea mai mare companie de  profil din lume. Bazându-se pe rezervele uriașe de gaze naturale ale Federației Ruse, vânzând doar pachete restrânse de acțiuni și având monopolul asupra rețelei de gazoducte din Federație, toate celelalte companii de gaz din Rusia au fost nevoite într-un final să încheie un acord de asociere cu Gazprom. Fiind o companie controlată de stat, puterea decizională a managerului general este limitată de strategiile trasate de Ministerul rus al Energiei. Principalul obiectiv fixat de Gazprom pe plan internațional este să formeze un fel de cartel al gazului (asemănător OPEC), în care să poată fixa prețul.

   Observație: Rusia și Iran dețin peste 50% din rezervele mondiale de gaz natural. Probabil, de aceea diplomația rusă întreține o relație bilaterală foarte bună cu guvernul iranian.

   Prin finalizarea proiectului gazoductului Nord Stream până în Germania, Gazprom a extins enorm capacitatea de export de gaze. Pe lângă Nord Stream, Gazprom a dezvoltat și proiectul South Stream, în asociere cu compania italiană Eni, pentru a livra gaz pe piața italiană și va continua cu proiectul Yamal, un gazoduct către Polonia și mai departe înspre Germania. În urma explorărilor, s-a constatat că în peninsula Yamal din Siberia de Nord există cel mai mare zăcământ de gaze naturale descoperit până acum în Rusia.

   Gazprom a acoperit anul trecut 30% din necesarul de gaze naturale al Europei și Turciei, comparativ cu 26% în 2012 și 27% în 2011. În 2013 Gazprom a livrat în Europa de Vest o cantitate de 162,7 miliarde metri cubi de gaze naturale, stabilind un nou record în ceea ce privește cota de piață în Europa (în 2011 a livrat în vest 155 miliarde metri cubi de gaze naturale). În total, Europa și Turcia au consumat anul trecut o cantitate de 541 miliarde metri cubi de gaze naturale.

   Rusia își urmărește interesele economice în Europa fără să fie deranjată și dorește o supremație energetică. Tactica companiei Gazprom de a fixa prețuri preferențiale pe state, întreruperile periodice de gaze care tranzitează Ucraina către Europa, precum și tendința de a instaura un monopol absolut în ceea ce privește variantele de tranzit a energiei, fac din Rusia un „agresor” în relațiile energetice cu Europa.

   În Europa sunt câteva state care depind integral sau aproape integral de importul de gaz rusesc (Belarus, Finlanda, Cehia, Bulgaria, Serbia, Lituania, Estonia, Letonia și Moldova), pentru că nu au producție proprie. Vă dați seama ce înseamnă să depinzi energetic de un alt stat? Dacă nu, citiți un crâmpei din politica Rusiei: dacă un stat european vrea un tarif mai convenabil la gaz sau dacă dorește să participe în proiectele demarate de Gazprom, el trebuie să afișeze o atitudine mai binevoitoare la inițiativele de politică externă ale Moscovei. Energia fiind motorul oricărei economii, are nevoie de strategii clare și precise, așa că negocierile cu Gazprom sunt echivalente cu discuțiile avute cu președintele Rusiei. Comentați ceva?