Persistența imaginii negative

   În natură, culorile au o infinitate de nuanțe. În cel mai bun caz, ochiul uman nu poate percepe decât maxim 2 milioane de nuanțe de culori. Reproducerea culorilor, sub orice formă, se face doar parțial, dispozitivele actuale pot să redea numai o parte din nuanțele de culori din natură.

   Pe retină există două tipuri de celule care percep lumina, numite conuri și bastonașe. Aceste celule fotoreceptoare transformă influxul luminos în influx nervos, care apoi este transmis prin nervul optic la creier. Celulele de tip bastonaș sunt responsabile cu vederea la lumină scăzută, fiind sensibile numai la culoarea albastru. Celulele de tip conuri au fotoreceptori sensibili la culorile roșu, verde și albastru. Redarea culorilor și a nuanțelor de culori se realizează cu ajutorul acestor trei culori principale: roșu, verde și albastru (sistemul RGB – Red, Green, Blue) sau prin alte trei culori secundare cian (azuriu), magenta (purpuriu) și galben (sistemul CMY – Cyan, Magenta, Yellow). În sistemul RGB, fiecare dintre culorile de bază are 256 nuanțe (de la 0 la 255), realizând în total 256 x 256 x 256 nuanțe de culori (peste 16 milioane). Excitarea maximă a celulelor tip conuri generează culoarea albă. În sistemul CMY nuanțele de culori se măsoară procentual, de la 0 la 100%.

   Aceste combinații de culori sunt combinații de lumini (sau lungimi de undă), nu de pigmenți, vopsea sau coloranți, iar rezultatul este foarte diferit.

   Persistența imaginii are două forme: pozitivă și negativă. Iluziile vizuale prezentate mai sus și mai jos se bazează pe persistența imaginii negative, care este un fenomen de retină și se bazează pe inversarea culorilor sau pe culori complementare. Acest lucru se întâmplă în principal din cauza efectului de adaptare a anumitor receptori de culoare. Când te uiți la o anumită culoare pentru o perioadă semnificativă de timp, celulele tip conuri care corespund acelei culori devin obosite sau în cele din urmă „adaptate” și nu mai răspund corespunzător. Apoi, la devierea privirii pe un fundal alb (sau spațiu gol), receptorii adaptați la culoarea respectivă trimit la creier doar un semnal slab, cu urmele de culoare încă proaspete. Pentru că semnalul transmis de către cei trei receptori de culori diferite (roșu, albastru, verde) nu este în echilibru cu creierul pentru a vedea culoarea albă, creierul vede o persistență a imaginii colorate, care nu este altceva decât o pereche a culorilor primare. Prin urmare,

► O imagine de culoare roșie va produce o imagine reflexă (persistentă) cian (albastru + verde).

► O imagine de culoare verde va produce o imagine reflexă (persistentă) magenta (roșu + albastru).

► O imagine de culoare albastru va produce o imagine reflexă (persistentă) galben (roșu + verde).

► O imagine de culoare albă va produce o imagine reflexă (persistentă) negru, deoarece receptorii pentru toate culorile (roșu, albastru și verde) sunt obosiți.

   Această iluzie vizuală (optică) de persistență a imaginii negative, dispare după câteva secunde, când receptorii s-au odihnit sau cu fiecare clipire din ochi. Unul dintre cele mai comune exemple de persistență a imaginii este cel în care privești soarele și apoi, când te uiți în altă parte, vei vedea în continuare ca imagine, pentru câteva secunde, o minge strălucitoare, care este doar un „ecou” al soarelui. Acum probabil ați înțeles că imaginea fețelor continuă să apară în viziunea noastră pe fundalul alb după acea privire directă de câteva secunde.

   Și, ca să fiu echidistant, la final o altă abordare:

Sursă: Internet